Povestile...ce frumos au sunat in anii copilariei, dar de ce si nu acum, cand am mai crescut putin.
Cu totii ne aducem aminte de cartea "Povesti, povestiri, amintiri" de Ion Creanga. De celebrele patanii ale lui Nica. De asemenea "Cenusareasa", "Scufita Rosie", "Alba Ca Zapada" si multe altele.
Noi suntem cei care cream aceste minunate povestiri.
"Oamenii sunt cei care dau semnificaţie vieţii. Acesta este rostul miturilor. Un om nu este altceva decât un animal capabil să creeze povestiri. Oamenii inventează tot felul de istorioare, unele minore despre soţia vecinului, iar altele majore, despre Dumnezeu...
Iubiţi poveştile. Ele nu îşi revelează misterele decât în faţa celor care le iubesc. Şi vă asigur că ascund foarte multe mistere..." Osho-"Omul care iubea pescarusii"
Aceste mituri ne ajuta sa calatorim prin "nebunia" vietii, sa visam cu ochii deschisi, sa traim.
Am ajuns la concluzia ca, in ziua de azi, ne place mult sa povestim. Despre arta, iubire, viata, traire, sport, durere, prostie, despre tot. Si mai mult, ne place mult sa credem in povesti, adica sa credem ca totul va fi bine, chiar daca sunt si foarte multi sceptici, ca totul se va rezolva. Vorbesc de povestile din zilele noastre si de povestile din trecutul nu foarte departat.
Poate ca asta e rolul unui povestitor, sa te "vrajeasca" cu vorbe, sa te faca sa crezi ca totul e minunat sau va fi. El vrea sa te introduca intr-o lume plina de senzatii, aventura, dorinta.
Am auzit povesti despre vecina mea de la unu, despre politicieni, vai ce nu-mi place cuvantul asta, despre profesorul meu de mate, despre fosta mea colega...am auzit multe povesti. Da, vai...ce frumos suna, cu cata ardoare sunt povestite. Parca sunt adevarate, unele poate...sau sa le numesc barfe, in fine, nici eu nu mai stiu.
Ce ne place noua sa povestim, bine...acuma cu practica stam mai rau si atunci trebuie cumva sa compensam. Vorbim, povestim si visam ca se va face.
Si nici nu avem de ce sa ne plangem, chiar nu avem. De ce? Pai cum sa ne plangem daca avem de toate. Avem autostrazi, avem gradini multe, mai ales la mine in cartier, vai ce frumos e, navighez printre blocuri, avem politicieni capabili, of...iar cuvantul asta, avem cladiri minunate, avem de toate...mai ales aerul pe care il respiri zilnic. Poate si pentru ca un drag vecin si-a adus un veritabil camion in fata blocului si dioxidul de carbon pe care il respir...chiar imi face bine.
Nu se poate , am ajuns si eu sa barfesc, adica sa povestesc.
Si totusi...ce frumoasa e povestea.
joi, 28 ianuarie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)