Doua anotimpuri

Ce ti-e si cu anotimpurile astea...Nu stiu de ce, dar parca au o legatura cu vremurile in care traim. Se schimba foarte repede. Azi ninge, maine ploua, poimaine e soare...
Nu mai avem o constanta nici in vreme, bine au fost zile schimbatoare si acum zece, doua zeci de ani, dar parca acum e prea evident. Nu pot spune ca nu mai avem iarna, pentru ca a nins si a fost si frig, avem iarna. Avem si vara. Tin minte ca anul trecut in octombrie a fost foarte cald. Toamna...parca se mai chinuie. Mai tot timpul cand ploua...nu stiu de ce parca simt ca suntem in toamna. Pare asa un anotimp mai trist. Chiar nu-mi dau seama de ce...pentru ca daca stau bine sa ma gandesc, toamna e recolta. Avem si un deosebit covor de frunze toamna. Iti ofera un peisaj unic. Dar, totusi...parca e prea trist, prea multa melancolie. Poate ca se apropie iarna, un anotimp mai inchis...
Ce simt eu e ca nu mai avem sau nu mai e ca in anii trecuti, primavara.
In general, primavara inseamna un nou inceput. Idei noi, avem o energie exuberanta.
Primavara abunda in culori, parfumuri...iubiri.
Primavara este o sarbatoare imensa la care participa toate elementele naturii - Victor Hugo.
Doar ca...parca nu mai vine. Iar atunci cand vine dureaza prea putin, tot mai putin...
Mi-am facut de multe ori un fel de tablou in ganduri. Am asociat anotimpurile cu sentimentele nostre, cu vremurile in care traim. Simt ca de cand ne-am schimbat noi oamenii, de cand nu mai avem acele sentimente pure sau manifestam tot mai mult sentimente salbatice, pline de ura, de nepasare, parca s-au schimbat si anotimpurile.
Trecem din iarna in vara si invers. Doua anotimpuri predomina. Iarna si vara.
Ce ne lipseste cel mai mult e primavara. Ne lipseste inocenta, naturaletea, simplitatea, iubirea adevarata.
Sunt sigura ca aceste sentimente le avem cu totii. Doar ca ele stau inchise in sufletele noastre. Asteptam, poate, sa vina cineva sa ni le descopere.
Simt ca in sufletul meu e primavara, poate si pentru ca m-am nascut primavara, chiar daca...duce si la toamna...

Iluzia unei insule...

Diseara-i plecarea in insula mea
trasura de nuc te asteapta la scara,
ia-ti haine mai groase si nu-ntarzia
caci ciini-politisti s-ar putea sa apara.

Nu-ti face probleme, birjarul e mort
si caii sunt morti si trasura e moarta,
fugim fara martori in nu stiu ce port,
in insula mea la cinci capete sparte.

Acolo, vom creste copii monstruosi,
lachei de metal si de mazga vor rade,
cu vesti ne-or ticsi de la mosi si stramosi,
tic-tac telegraful, cadavrelor ude.

Vom trage trei filme color, de deochi,
si le vom trimite in lume de-a randul,
ca-n sticle bagandu-le in cate un ochi,
Al patrulea ochi pentru casa pastrandu-l.

Si ziua întreaga, noi goi, fara tiv,
pe sanii de foc vom zbura intr-o vale,
iar eu, gospodarul, voiesc sa cultiv
grau dulce si lenes, pe coapsele tale.

Te-astept deocamdata. E mijlocul verii,
e mijlocul iernii, ciudata poveste
iar cand vei urca e-n zadar sa te sperii
trasura ca moartea parandu-ti ca este.

E numai iluzie, dincolo-s eu,
te-astept cu faclii, patru mii sase sute,
zadarnic te sperii ca ninge mereu,
ca strajile drumului fumega mute.
drum, zi, gospodar,
Hai vino si urca si spune ceva
birjarul e mort, are sange de carjă
te-astept fara martori in insula mea,
port haine de nuc, sunt aproape o birja.

Iar daca nu-mi vezi fata ce mi-am gasit-o,
sa stii ca, in insula mea, totusi sunt,
eu, movila celui mai proaspat mormant,
intinde piciorul si calca, iubito!

Si asta e totul. Plecarea-i diseara
Fantoma trasurii asteapta la scara.

Adrian Paunescu