Numai timpul...

Era odata o insula unde traiau toate sentimentele umane: Buna Dispozitie, Tristetea, Intelepciunea, Iubirea si altele.

Intr-o zi sentimentele au aflat ca insula se va scufunda in curand, asa ca si-au pregatit navele si au plecat. Doar Iubirea a ramas pana in ultimul moment. Cand insula a inceput sa se scufunde, Iubirea a hotarat sa ceara ajutor.

Bogatia a trecut pe langa Iubire intr-o barca luxoasa si Iubirea i-a zis:
-Bogatie, ma poti lua cu tine?
-Nu te pot lua, caci e mult aur si argint in barca mea si nu am loc pentru tine.

Atunci Iubirea i-a cerut ajutorul Orgoliului, care tocmai trecea pe acolo:
-Orgoliu, te rog, ma poti lua cu tine?
-Nu te pot ajuta, Iubire, aici e totul perfect… mi-ai putea strica nava.

Iubirea a rugat mai apoi Tristetea, care trecea pe langa ea:
-Tristete, te rog, lasa-ma sa vin cu tine!
-Oh, Iubire, sunt atat de trista incat simt nevoia sa stau singura…

Chiar si Buna Dispozitie a trecut pe langa Iubire, dar era atat de multumita incat nu a auzit ca o striga.

Dintr-o data o voce a strigat:
-Vino, Iubire, te iau cu mine!

Era un batran cel care vorbise. Iubirea s-a simtit atat de recunoscatoare si plina de bucurie incat a uitat sa il intrebe pe batran cum il cheama. Cand au sosit pe tarm, batranul a plecat.

Iubirea si-a dat seama cat de mult ii datora si a intrebat Cunoasterea:
-Cunoastere, imi poti spune cine m-a ajutat?
-Era Timpul…

-Timpul? s-a intrebat Iubirea, dar de ce tocmai Timpul m-a ajutat?
Cunoasterea, plina de intelepciune, i-a raspuns:
-Pentru ca numai Timpul e capabil sa inteleaga cat de importanta e Iubirea in viata…
PovesticuTalc.ro


Asculta mai multe audio Muzica

Simfonia vietii

Viata iti ofera multe surprize. Inca de cand ne nastem suntem fascinati de lumini, de culori, mai apoi de jucarii, telefoane, urmand sa trecem la studiul cartilor, sa ne formam diverse conceptii despre tot ce ne inconjoara.
Se spune ca atunci cand esti tanar ai tot timpul o speranta in mai bine. La tinerete primesti o mana de ajutor mai tot timpul, de la parinti, de la rude, prieteni...de la altii. Pe masura ce treci pragul tineretii si ajungi la maturitate inveti sa te descurci pe cont propriu, nu ca nu ar fi si destule cazuri in care multe persoane s-au maturizat prea repede, invatand sa lupte cu greutatile vietii inca din anii copilariei.
Nu vreau sa ajung la anii tarzii ai vietii. Nu stiu de ce...poate ca nu stim noi trai acei ani. Poate ca nu stim sa ne bucuram de intelepciune. Credem ca nu mai e nimic nou de invatat. Cu cat cunoastem mai mult cu atat devenim mai pesimisti, mai tristi. Oare de ce? Sa fie chiar asa de cruda viata asta...Bine, acuma depinde de trairi, depinde de ce viata am dus.
Pot spune ca suntem o "prada a obisnuintei". Ducem o viata cotidiana, acelasi program, aceasi oameni, aceleasi credinte. Nu dorim sa aflam nimic nou, ne plafonam in banalitate si comoditate.
Eu ma consider inca tanara, deci mai am o speranta. Si as vrea sa fiu tanara si peste zece, douazeci de ani. Sa am acea naivitate copilareasca, sa cred ca totul se va rezolva si ca exista si oameni detasati de invidie, rautate...
Mi-as dori ca acel copil din mine sa supravietuiasca pentru mult timp...mi-as dori sa nu pierd acest paradis al fanteziei...