Calculatoarele, masinile de spalat, telefoanele mobile, frigiderele au devenit indispensabile. Ce ne facem noi fara telefonul mobil? Cine stie...poate ne suna seful pentru o marire de salar, ei nu ar fi chiar asa o surpriza sau poate un prieten care doreste sa stea la o poveste sau chiar mama care doreste sa vada ce mai faci. Nu mai zic de calculator. A devenit foarte important. Pai ce ne facem noi fara facebook, hi5...etc...etc. Am si eu cont pe facebook si pe hi5. De ce? La inceput din pura curiozitate. Apoi am inceput sa comunic, sa-mi fac prieteni. De fapt...asa au inceput toti, din pura curiozitate, apoi si-au dat seama ca e mult mai comod asa. Nu este rau sa comunici, sa socializezi, dar consider ca poti sa o faci si fata in fata. Am intalnit prieteni care au fost foarte povestitori pe calculator, dar cand ne-am intalnit, nu stiu de ce...erau foarte tacuti. Parca au epuizat toate povestile pe facebook. E mult mai usor sa dai un "like", "copy-paste", "refresh", decat sa ai un dialog deschis cu omul langa tine.
Da, sunt foarte importante si masinile de spalat si frigiderele, dar ce se intampla daca brusc se ia curentul? Hai ca telefonul mobil il putem folosi, dar celelalte lucruri? Cum compensam noi atunci lipsa acestor "indispensabilitati"?
Traim intr-o lume moderna, intr-o continua schimbare. Ne dorim sa avem cat mai multe aparate si pentru a nu fi vazuti drept "invechiti". Chiar daca ne costa o avere suntem dispusi sa cheltuim sume enorme pentru a le avea fie din comoditate fie pentru ca suntem foarte ocupati.
Consider ca lumea de azi se imparte fie in oameni foarte ocupati, fie in oameni prea statici. Probabil ca eu sunt in momentul de fata mai statica de am avut timp sa scriu pe blog. Am intrat pe calculator ca sa fac lucrul asta. Deci...e un rau necesar?
"Vom sfarsi printr-un dezechilibru fatal, datorat unei mici nereguli. Ne va ucide disparitia temporara a hartiei igienice, suspendarea productiei de frigidere sau scumpirea brusca a indispenabililor. Vom cadea in fandacsie din te miri ce si vom sucomba de-adevaratelea din cauza unei nenorociri mai curand inchipuite. Printre supravietuitori, nu se vor numara decat cateva triburi robuste si firile boeme care n-au apucat sa aiba tabieturi..."
Andrei Plesu din "Note, stari, zile (1968-2009)"
Se afișează postările cu eticheta oameni. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta oameni. Afișați toate postările
joi, 7 aprilie 2011
miercuri, 10 februarie 2010
Cucerirea Paradisului...
Ce frumos suna...Paradisul. Ma si vad intr-o lume minunata, cu oameni deosebiti, flori, pasari in mii de culori, peisaje deosebite.
Nu stiu ce m-a facut sa abordez subiectul acesta. Ce mult imi place mie sa visez, sa ma gandesc la o lume minunata sau mai precis sa ma gandesc ca pot trai intr-o astfel de lume. Numai ca stau si ma gandesc oare de ce nu putem noi sa traim intr-o armonie perfecta. De ce nu putem sa apreciem natura, sa apreciem vantul, ploaia, stelele, o floare, un fluture. Sa ne bucuram de tot ce ne inconjoara.
Ce simplu poate fi si totusi ce complicat este.
Dar orice “paradis” ― dacă merită acest nume - e de o admirabilă simplitate - Octavian Paler.
Oare ne dam seama ca Paradisul e chiar langa noi?
Ei...iar ma lovesc de realitate...prea frumos visez
Nu stiu ce m-a facut sa abordez subiectul acesta. Ce mult imi place mie sa visez, sa ma gandesc la o lume minunata sau mai precis sa ma gandesc ca pot trai intr-o astfel de lume. Numai ca stau si ma gandesc oare de ce nu putem noi sa traim intr-o armonie perfecta. De ce nu putem sa apreciem natura, sa apreciem vantul, ploaia, stelele, o floare, un fluture. Sa ne bucuram de tot ce ne inconjoara.
Ce simplu poate fi si totusi ce complicat este.
Dar orice “paradis” ― dacă merită acest nume - e de o admirabilă simplitate - Octavian Paler.
Oare ne dam seama ca Paradisul e chiar langa noi?
Ei...iar ma lovesc de realitate...prea frumos visez
duminică, 7 februarie 2010
Simfonia vietii
Viata iti ofera multe surprize. Inca de cand ne nastem suntem fascinati de lumini, de culori, mai apoi de jucarii, telefoane, urmand sa trecem la studiul cartilor, sa ne formam diverse conceptii despre tot ce ne inconjoara.
Se spune ca atunci cand esti tanar ai tot timpul o speranta in mai bine. La tinerete primesti o mana de ajutor mai tot timpul, de la parinti, de la rude, prieteni...de la altii. Pe masura ce treci pragul tineretii si ajungi la maturitate inveti sa te descurci pe cont propriu, nu ca nu ar fi si destule cazuri in care multe persoane s-au maturizat prea repede, invatand sa lupte cu greutatile vietii inca din anii copilariei.
Nu vreau sa ajung la anii tarzii ai vietii. Nu stiu de ce...poate ca nu stim noi trai acei ani. Poate ca nu stim sa ne bucuram de intelepciune. Credem ca nu mai e nimic nou de invatat. Cu cat cunoastem mai mult cu atat devenim mai pesimisti, mai tristi. Oare de ce? Sa fie chiar asa de cruda viata asta...Bine, acuma depinde de trairi, depinde de ce viata am dus.
Pot spune ca suntem o "prada a obisnuintei". Ducem o viata cotidiana, acelasi program, aceasi oameni, aceleasi credinte. Nu dorim sa aflam nimic nou, ne plafonam in banalitate si comoditate.
Eu ma consider inca tanara, deci mai am o speranta. Si as vrea sa fiu tanara si peste zece, douazeci de ani. Sa am acea naivitate copilareasca, sa cred ca totul se va rezolva si ca exista si oameni detasati de invidie, rautate...
Mi-as dori ca acel copil din mine sa supravietuiasca pentru mult timp...mi-as dori sa nu pierd acest paradis al fanteziei...
Se spune ca atunci cand esti tanar ai tot timpul o speranta in mai bine. La tinerete primesti o mana de ajutor mai tot timpul, de la parinti, de la rude, prieteni...de la altii. Pe masura ce treci pragul tineretii si ajungi la maturitate inveti sa te descurci pe cont propriu, nu ca nu ar fi si destule cazuri in care multe persoane s-au maturizat prea repede, invatand sa lupte cu greutatile vietii inca din anii copilariei.
Nu vreau sa ajung la anii tarzii ai vietii. Nu stiu de ce...poate ca nu stim noi trai acei ani. Poate ca nu stim sa ne bucuram de intelepciune. Credem ca nu mai e nimic nou de invatat. Cu cat cunoastem mai mult cu atat devenim mai pesimisti, mai tristi. Oare de ce? Sa fie chiar asa de cruda viata asta...Bine, acuma depinde de trairi, depinde de ce viata am dus.
Pot spune ca suntem o "prada a obisnuintei". Ducem o viata cotidiana, acelasi program, aceasi oameni, aceleasi credinte. Nu dorim sa aflam nimic nou, ne plafonam in banalitate si comoditate.
Eu ma consider inca tanara, deci mai am o speranta. Si as vrea sa fiu tanara si peste zece, douazeci de ani. Sa am acea naivitate copilareasca, sa cred ca totul se va rezolva si ca exista si oameni detasati de invidie, rautate...
Mi-as dori ca acel copil din mine sa supravietuiasca pentru mult timp...mi-as dori sa nu pierd acest paradis al fanteziei...
joi, 4 februarie 2010
Oare de ce ne plafonam in nimicuri...
Nu stiu de ce, dar am impresia ca am uitat sa apreciem unele lucruri. Am uitat sa ne bucuram de raza de soare care ne strabate incaperea dimineata, am uitat sa savuram o cafea dimineata, sa ne bucuram de o floare, sa apreciem ploaia, ninsoarea...am uitat multe.
Fugim, ne agitam sa iasa cum e mai bine, nu mai avem rabdare, ne enervam din orice.
Ce sa zic...poate unii ar zice - ce-ti pasa, iti merge bine. Hmm...imi merge asa de bine ca ma tot intreb oare de ce m-am nascut in secolul asta...dar incerc sa iau ce e mai frumos din viata.
Ne plafonam in lucruri inutile, ne punem sute de intrebari despre unele lucruri in loc sa ne traim pur si simplu viata.
Nu e usor sa traiesti in ziua de azi...sau poate ca asta e problema, noi existam, nu traim. E foarte greu sa traiesti in ziua de azi, ma repet. E chiar o nebunie sa te gandesti ca poti trai mai bine...asa s-a ajuns.
Trist, ce sa zic. E dureros ca nu mai vezi oameni zambind, ca nu mai poti sa stai de vorba cu cineva cunoscut, pentru ca intervine invidia...probabil a auzit ca iti merge mai bine si multe altele.
Am uitat cum e sa iesim la o plimbare. Acum iesim numai cu masina, de ce sa ne "irosim" picioarele. Am uitat multe lucruri care sunt mult mai importante pentru a avea o viata armonioasa.
Pana si dragoste facem tot in fuga.
In fine, iar ma "cufund" in lumea mea plina de...stele,poezie,valuri...iubire
Mai bine ascult o piesa frumoasa, care imi place mult si...traiesc pur si simplu...
Fugim, ne agitam sa iasa cum e mai bine, nu mai avem rabdare, ne enervam din orice.
Ce sa zic...poate unii ar zice - ce-ti pasa, iti merge bine. Hmm...imi merge asa de bine ca ma tot intreb oare de ce m-am nascut in secolul asta...dar incerc sa iau ce e mai frumos din viata.
Ne plafonam in lucruri inutile, ne punem sute de intrebari despre unele lucruri in loc sa ne traim pur si simplu viata.
Nu e usor sa traiesti in ziua de azi...sau poate ca asta e problema, noi existam, nu traim. E foarte greu sa traiesti in ziua de azi, ma repet. E chiar o nebunie sa te gandesti ca poti trai mai bine...asa s-a ajuns.
Trist, ce sa zic. E dureros ca nu mai vezi oameni zambind, ca nu mai poti sa stai de vorba cu cineva cunoscut, pentru ca intervine invidia...probabil a auzit ca iti merge mai bine si multe altele.
Am uitat cum e sa iesim la o plimbare. Acum iesim numai cu masina, de ce sa ne "irosim" picioarele. Am uitat multe lucruri care sunt mult mai importante pentru a avea o viata armonioasa.
Pana si dragoste facem tot in fuga.
In fine, iar ma "cufund" in lumea mea plina de...stele,poezie,valuri...iubire
Mai bine ascult o piesa frumoasa, care imi place mult si...traiesc pur si simplu...
joi, 28 ianuarie 2010
Povesti, povestiri, amintiri...
Povestile...ce frumos au sunat in anii copilariei, dar de ce si nu acum, cand am mai crescut putin.
Cu totii ne aducem aminte de cartea "Povesti, povestiri, amintiri" de Ion Creanga. De celebrele patanii ale lui Nica. De asemenea "Cenusareasa", "Scufita Rosie", "Alba Ca Zapada" si multe altele.
Noi suntem cei care cream aceste minunate povestiri.
"Oamenii sunt cei care dau semnificaţie vieţii. Acesta este rostul miturilor. Un om nu este altceva decât un animal capabil să creeze povestiri. Oamenii inventează tot felul de istorioare, unele minore despre soţia vecinului, iar altele majore, despre Dumnezeu...
Iubiţi poveştile. Ele nu îşi revelează misterele decât în faţa celor care le iubesc. Şi vă asigur că ascund foarte multe mistere..." Osho-"Omul care iubea pescarusii"
Aceste mituri ne ajuta sa calatorim prin "nebunia" vietii, sa visam cu ochii deschisi, sa traim.
Am ajuns la concluzia ca, in ziua de azi, ne place mult sa povestim. Despre arta, iubire, viata, traire, sport, durere, prostie, despre tot. Si mai mult, ne place mult sa credem in povesti, adica sa credem ca totul va fi bine, chiar daca sunt si foarte multi sceptici, ca totul se va rezolva. Vorbesc de povestile din zilele noastre si de povestile din trecutul nu foarte departat.
Poate ca asta e rolul unui povestitor, sa te "vrajeasca" cu vorbe, sa te faca sa crezi ca totul e minunat sau va fi. El vrea sa te introduca intr-o lume plina de senzatii, aventura, dorinta.
Am auzit povesti despre vecina mea de la unu, despre politicieni, vai ce nu-mi place cuvantul asta, despre profesorul meu de mate, despre fosta mea colega...am auzit multe povesti. Da, vai...ce frumos suna, cu cata ardoare sunt povestite. Parca sunt adevarate, unele poate...sau sa le numesc barfe, in fine, nici eu nu mai stiu.
Ce ne place noua sa povestim, bine...acuma cu practica stam mai rau si atunci trebuie cumva sa compensam. Vorbim, povestim si visam ca se va face.
Si nici nu avem de ce sa ne plangem, chiar nu avem. De ce? Pai cum sa ne plangem daca avem de toate. Avem autostrazi, avem gradini multe, mai ales la mine in cartier, vai ce frumos e, navighez printre blocuri, avem politicieni capabili, of...iar cuvantul asta, avem cladiri minunate, avem de toate...mai ales aerul pe care il respiri zilnic. Poate si pentru ca un drag vecin si-a adus un veritabil camion in fata blocului si dioxidul de carbon pe care il respir...chiar imi face bine.
Nu se poate , am ajuns si eu sa barfesc, adica sa povestesc.
Si totusi...ce frumoasa e povestea.
Cu totii ne aducem aminte de cartea "Povesti, povestiri, amintiri" de Ion Creanga. De celebrele patanii ale lui Nica. De asemenea "Cenusareasa", "Scufita Rosie", "Alba Ca Zapada" si multe altele.
Noi suntem cei care cream aceste minunate povestiri.
"Oamenii sunt cei care dau semnificaţie vieţii. Acesta este rostul miturilor. Un om nu este altceva decât un animal capabil să creeze povestiri. Oamenii inventează tot felul de istorioare, unele minore despre soţia vecinului, iar altele majore, despre Dumnezeu...
Iubiţi poveştile. Ele nu îşi revelează misterele decât în faţa celor care le iubesc. Şi vă asigur că ascund foarte multe mistere..." Osho-"Omul care iubea pescarusii"
Aceste mituri ne ajuta sa calatorim prin "nebunia" vietii, sa visam cu ochii deschisi, sa traim.
Am ajuns la concluzia ca, in ziua de azi, ne place mult sa povestim. Despre arta, iubire, viata, traire, sport, durere, prostie, despre tot. Si mai mult, ne place mult sa credem in povesti, adica sa credem ca totul va fi bine, chiar daca sunt si foarte multi sceptici, ca totul se va rezolva. Vorbesc de povestile din zilele noastre si de povestile din trecutul nu foarte departat.
Poate ca asta e rolul unui povestitor, sa te "vrajeasca" cu vorbe, sa te faca sa crezi ca totul e minunat sau va fi. El vrea sa te introduca intr-o lume plina de senzatii, aventura, dorinta.
Am auzit povesti despre vecina mea de la unu, despre politicieni, vai ce nu-mi place cuvantul asta, despre profesorul meu de mate, despre fosta mea colega...am auzit multe povesti. Da, vai...ce frumos suna, cu cata ardoare sunt povestite. Parca sunt adevarate, unele poate...sau sa le numesc barfe, in fine, nici eu nu mai stiu.
Ce ne place noua sa povestim, bine...acuma cu practica stam mai rau si atunci trebuie cumva sa compensam. Vorbim, povestim si visam ca se va face.
Si nici nu avem de ce sa ne plangem, chiar nu avem. De ce? Pai cum sa ne plangem daca avem de toate. Avem autostrazi, avem gradini multe, mai ales la mine in cartier, vai ce frumos e, navighez printre blocuri, avem politicieni capabili, of...iar cuvantul asta, avem cladiri minunate, avem de toate...mai ales aerul pe care il respiri zilnic. Poate si pentru ca un drag vecin si-a adus un veritabil camion in fata blocului si dioxidul de carbon pe care il respir...chiar imi face bine.
Nu se poate , am ajuns si eu sa barfesc, adica sa povestesc.
Si totusi...ce frumoasa e povestea.
luni, 25 ianuarie 2010
Cufunda-te in uitare...
Ciudat, dar am momente cand cobor in sufletul meu. Incerc sa ma descopar, sa vad ce se ascunde dincolo de...aparente. Incerc sa-mi descopar sentimentele.
In viata asta suntem intr-o continua miscare, trecem din bratele cuiva in bratele altcuiva, iubim nebuneste, iar apoi ne cufundam in carti....in uitare. Poate asa e viata, iti da clipe de nebunie, de exaltare, iar apoi vin clipe de liniste, de relaxare, clipe care te fac sa-ti parcurgi viata pana in prezent, ca o carte deschisa. Ne cufundam in gandurile nostre si incercam sa aflam adevarul despre noi.
„Nu stiu ce pornire impinge in veci pe om catre pasul sau...oare este aceasta spre a-si aduce siesi mingiieri? Nu-mi vine a crede..."-Alecu Russo.
Da, poate. De fapt...e un adevar. Mie imi vine sa cred, mi s-a intamplat de atatea ori sa cobor "in adancuri". Numai ca, uneori, ma intreb de ce acele clipe de nebunie nu pot dura mai mult. De ce nu exista o constanta in...miracole. Da, sunt o visatoare. Visez cu ochii deschisi. Ma gandesc la o lume frumoasa, unde sunt numai oameni buni, cu gradini splendide, cu iubiri adevarate si constante. Frumos, ar zice unii. E frumos sa gandesti asa, doar ca realitatea e mult prea dura.
"Fiori prin mine umbla si nu am trebuinta, te rog pe tine umbra sa redevi fiinta".
Da, realitatea e mult prea dura.
Uneori incerc sa ma cufund in nepasare, ignoranta, indiferenta, sa traiesc dupa tiparele acestei lumi, dar oare pot...
Iubesc prea mult stelele, florile si miresmele de primavara, muzica, adierile de vant, valurile si ciripitul de pasarele, dar si misterele ce ma inconjoara.
Si atunci...ma cufund iar in uitare...
In viata asta suntem intr-o continua miscare, trecem din bratele cuiva in bratele altcuiva, iubim nebuneste, iar apoi ne cufundam in carti....in uitare. Poate asa e viata, iti da clipe de nebunie, de exaltare, iar apoi vin clipe de liniste, de relaxare, clipe care te fac sa-ti parcurgi viata pana in prezent, ca o carte deschisa. Ne cufundam in gandurile nostre si incercam sa aflam adevarul despre noi.
„Nu stiu ce pornire impinge in veci pe om catre pasul sau...oare este aceasta spre a-si aduce siesi mingiieri? Nu-mi vine a crede..."-Alecu Russo.
Da, poate. De fapt...e un adevar. Mie imi vine sa cred, mi s-a intamplat de atatea ori sa cobor "in adancuri". Numai ca, uneori, ma intreb de ce acele clipe de nebunie nu pot dura mai mult. De ce nu exista o constanta in...miracole. Da, sunt o visatoare. Visez cu ochii deschisi. Ma gandesc la o lume frumoasa, unde sunt numai oameni buni, cu gradini splendide, cu iubiri adevarate si constante. Frumos, ar zice unii. E frumos sa gandesti asa, doar ca realitatea e mult prea dura.
"Fiori prin mine umbla si nu am trebuinta, te rog pe tine umbra sa redevi fiinta".
Da, realitatea e mult prea dura.
Uneori incerc sa ma cufund in nepasare, ignoranta, indiferenta, sa traiesc dupa tiparele acestei lumi, dar oare pot...
Iubesc prea mult stelele, florile si miresmele de primavara, muzica, adierile de vant, valurile si ciripitul de pasarele, dar si misterele ce ma inconjoara.
Si atunci...ma cufund iar in uitare...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)