".......................
S-a-mbatat padurea verde
Nu mai e asa de calma,
Tine luna lunguiata
Ca pe-o inima in palma.
Nu-mi vezi sufletul cum iese
In haotice cuvinte,
Au innebunit salcamii
Si tu vrei sa fiu cuminte?"
Se afișează postările cu eticheta nebunie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta nebunie. Afișați toate postările
joi, 24 martie 2011
marți, 1 iunie 2010
luni, 25 ianuarie 2010
Cufunda-te in uitare...
Ciudat, dar am momente cand cobor in sufletul meu. Incerc sa ma descopar, sa vad ce se ascunde dincolo de...aparente. Incerc sa-mi descopar sentimentele.
In viata asta suntem intr-o continua miscare, trecem din bratele cuiva in bratele altcuiva, iubim nebuneste, iar apoi ne cufundam in carti....in uitare. Poate asa e viata, iti da clipe de nebunie, de exaltare, iar apoi vin clipe de liniste, de relaxare, clipe care te fac sa-ti parcurgi viata pana in prezent, ca o carte deschisa. Ne cufundam in gandurile nostre si incercam sa aflam adevarul despre noi.
„Nu stiu ce pornire impinge in veci pe om catre pasul sau...oare este aceasta spre a-si aduce siesi mingiieri? Nu-mi vine a crede..."-Alecu Russo.
Da, poate. De fapt...e un adevar. Mie imi vine sa cred, mi s-a intamplat de atatea ori sa cobor "in adancuri". Numai ca, uneori, ma intreb de ce acele clipe de nebunie nu pot dura mai mult. De ce nu exista o constanta in...miracole. Da, sunt o visatoare. Visez cu ochii deschisi. Ma gandesc la o lume frumoasa, unde sunt numai oameni buni, cu gradini splendide, cu iubiri adevarate si constante. Frumos, ar zice unii. E frumos sa gandesti asa, doar ca realitatea e mult prea dura.
"Fiori prin mine umbla si nu am trebuinta, te rog pe tine umbra sa redevi fiinta".
Da, realitatea e mult prea dura.
Uneori incerc sa ma cufund in nepasare, ignoranta, indiferenta, sa traiesc dupa tiparele acestei lumi, dar oare pot...
Iubesc prea mult stelele, florile si miresmele de primavara, muzica, adierile de vant, valurile si ciripitul de pasarele, dar si misterele ce ma inconjoara.
Si atunci...ma cufund iar in uitare...
In viata asta suntem intr-o continua miscare, trecem din bratele cuiva in bratele altcuiva, iubim nebuneste, iar apoi ne cufundam in carti....in uitare. Poate asa e viata, iti da clipe de nebunie, de exaltare, iar apoi vin clipe de liniste, de relaxare, clipe care te fac sa-ti parcurgi viata pana in prezent, ca o carte deschisa. Ne cufundam in gandurile nostre si incercam sa aflam adevarul despre noi.
„Nu stiu ce pornire impinge in veci pe om catre pasul sau...oare este aceasta spre a-si aduce siesi mingiieri? Nu-mi vine a crede..."-Alecu Russo.
Da, poate. De fapt...e un adevar. Mie imi vine sa cred, mi s-a intamplat de atatea ori sa cobor "in adancuri". Numai ca, uneori, ma intreb de ce acele clipe de nebunie nu pot dura mai mult. De ce nu exista o constanta in...miracole. Da, sunt o visatoare. Visez cu ochii deschisi. Ma gandesc la o lume frumoasa, unde sunt numai oameni buni, cu gradini splendide, cu iubiri adevarate si constante. Frumos, ar zice unii. E frumos sa gandesti asa, doar ca realitatea e mult prea dura.
"Fiori prin mine umbla si nu am trebuinta, te rog pe tine umbra sa redevi fiinta".
Da, realitatea e mult prea dura.
Uneori incerc sa ma cufund in nepasare, ignoranta, indiferenta, sa traiesc dupa tiparele acestei lumi, dar oare pot...
Iubesc prea mult stelele, florile si miresmele de primavara, muzica, adierile de vant, valurile si ciripitul de pasarele, dar si misterele ce ma inconjoara.
Si atunci...ma cufund iar in uitare...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)