Oare de ce ne plafonam in nimicuri...

Nu stiu de ce, dar am impresia ca am uitat sa apreciem unele lucruri. Am uitat sa ne bucuram de raza de soare care ne strabate incaperea dimineata, am uitat sa savuram o cafea dimineata, sa ne bucuram de o floare, sa apreciem ploaia, ninsoarea...am uitat multe.
Fugim, ne agitam sa iasa cum e mai bine, nu mai avem rabdare, ne enervam din orice.
Ce sa zic...poate unii ar zice - ce-ti pasa, iti merge bine. Hmm...imi merge asa de bine ca ma tot intreb oare de ce m-am nascut in secolul asta...dar incerc sa iau ce e mai frumos din viata.
Ne plafonam in lucruri inutile, ne punem sute de intrebari despre unele lucruri in loc sa ne traim pur si simplu viata.
Nu e usor sa traiesti in ziua de azi...sau poate ca asta e problema, noi existam, nu traim. E foarte greu sa traiesti in ziua de azi, ma repet. E chiar o nebunie sa te gandesti ca poti trai mai bine...asa s-a ajuns.
Trist, ce sa zic. E dureros ca nu mai vezi oameni zambind, ca nu mai poti sa stai de vorba cu cineva cunoscut, pentru ca intervine invidia...probabil a auzit ca iti merge mai bine si multe altele.
Am uitat cum e sa iesim la o plimbare. Acum iesim numai cu masina, de ce sa ne "irosim" picioarele. Am uitat multe lucruri care sunt mult mai importante pentru a avea o viata armonioasa.
Pana si dragoste facem tot in fuga.
In fine, iar ma "cufund" in lumea mea plina de...stele,poezie,valuri...iubire
Mai bine ascult o piesa frumoasa, care imi place mult si...traiesc pur si simplu...

Cufunda-te in uitare...

Ciudat, dar am momente cand cobor in sufletul meu. Incerc sa ma descopar, sa vad ce se ascunde dincolo de...aparente. Incerc sa-mi descopar sentimentele.
In viata asta suntem intr-o continua miscare, trecem din bratele cuiva in bratele altcuiva, iubim nebuneste, iar apoi ne cufundam in carti....in uitare. Poate asa e viata, iti da clipe de nebunie, de exaltare, iar apoi vin clipe de liniste, de relaxare, clipe care te fac sa-ti parcurgi viata pana in prezent, ca o carte deschisa. Ne cufundam in gandurile nostre si incercam sa aflam adevarul despre noi.
„Nu stiu ce pornire impinge in veci pe om catre pasul sau...oare este aceasta spre a-si aduce siesi mingiieri? Nu-mi vine a crede..."-Alecu Russo.
Da, poate. De fapt...e un adevar. Mie imi vine sa cred, mi s-a intamplat de atatea ori sa cobor "in adancuri". Numai ca, uneori, ma intreb de ce acele clipe de nebunie nu pot dura mai mult. De ce nu exista o constanta in...miracole. Da, sunt o visatoare. Visez cu ochii deschisi. Ma gandesc la o lume frumoasa, unde sunt numai oameni buni, cu gradini splendide, cu iubiri adevarate si constante. Frumos, ar zice unii. E frumos sa gandesti asa, doar ca realitatea e mult prea dura.
"Fiori prin mine umbla si nu am trebuinta, te rog pe tine umbra sa redevi fiinta".
Da, realitatea e mult prea dura.
Uneori incerc sa ma cufund in nepasare, ignoranta, indiferenta, sa traiesc dupa tiparele acestei lumi, dar oare pot...
Iubesc prea mult stelele, florile si miresmele de primavara, muzica, adierile de vant, valurile si ciripitul de pasarele, dar si misterele ce ma inconjoara.
Si atunci...ma cufund iar in uitare...